În jurul lumii cu Micuțu’

Când străbați lumea în lung și în lat, ajungi la un moment dat să te atașezi de tot ceea ce te înconjoară. Accesoriile devin indispensabile, aparatul foto este obiectul cel mai important, telefonul mobil și laptopul îți asigură conexiunile cu lumea și, inevitabil în ziua de azi, legătura cu prietenii prin intermediul rețelelor de socializare. Pentru noi însă și Micuțu’ e important …

Fiind cel mai mare bagaj din arsenal, este convocat doar în aventurile din afara Europei. A intrat în viața noastră pe pământ american, fiind cumpărat dintr-un magazin newyorkez în scop de necesitate – reducerile la haine erau atât de atractive încât se impunea un extra bagaj cu adevărat voluminos. Partea neplăcută a fost că, la primul lui voiaj, Micuțu’ a pierdut avionul. Taximetristrul, un hispanic ce nu vorbea prea bine engleza (un fenomen des întâlnit în New York) a confundat adresele iar un ambuteiaj clasic pe Brooklyn a dus la prelungirea nedorită a voiajului cu o zi. Destul de neplăcut, mai ales că Micuțu’ avea programată o incursiune pe cealaltă parte a planetei, în Australia, în mai puțin de două săptămâni.

E atât de încăpător încât din acest motiv ne-am cam învățat prost – nu suntem deloc selectivi când vine vorba de alegerea lucrurilor. Iar când ajunge să cântărească aproape de 40kg, căratul devine o problemă, mai ales prin locuri în care te-ai aștepta să găsești facilități. Spre exemplu, la metroul din Tokyo. Oricât de avansați tehnologic sunt japonezii, am avut ghinionul să nimerim (sau poate n-am găsit noi) o stație de metrou – Asakusa – fără lift și fără scări rulante. În aceste condiții, ia-l pe Micuțu’ în cârcă. Să-i fi văzut pe bursucii călători cum cărau bagajul ca pe sacul de cartofi prin capitala celei mai tehnologizate capitale din lume …

Datorită gabaritului și a greutății, s-au mai întâmplat și mici incidente. În Shanghai, la plecare, una din roți s-a blocat. Tocmai intram pe peronul de la Maglev, trenul care funcționează pe levitație magnetică, unic în lume. Asigură transferul de la aeroportul internațional până la stația Lujiazui și este una din atracțiile metropolei, atingând viteza de 431km/h. Datorită Micuțului ne-am făcut din plin simțită prezența pe peroanele ce deserveau Maglevul – o dâră neagră, profundă ne însoțea, trădând fără doar și poate pe cel ce murdărea fără jenă pardoseala impecabilă. Noroc că nu s-a luat nimeni de noi dar mai mult ca sigur că ne-am ales cu înjurături din partea personalului de serviciu.

E drept că au fost și momente în care am crezut că l-am pierdut definitiv pe Micuț. În Nepal, aeroportul internațional seamănă cu autogara din Făurei, la o scară ceva mai mare. Nu ne aducem aminte dacă am văzut vreun computer, toate operațiunile se făceau manual. Singurul obiect care părea venit din lumea (cât de cât) civilizată era banda rulantă de transport a bagajelor, care putea rivaliza cu succes cu cea de la Băneasa, dacă își mai amintește cineva de ea. Evident că nu făcea față afluxului de bagaje așa că un angajat pirpiriu le sorta, în sensul că le împingea efectiv la o parte, pentru a evita blocajul. Ne-am trezit în mijlocul unui puhoi de bagaje de tot felul și toate mărimile, împrăștiate pe o suprafață destul de mare, jos pe podea. Caută-l pe Micuțu’! După o oră, încă nu-l găsisem. De fiecare dată când îl întrebam pe angajatul pirpiriu dacă există vreo logică în tot acel amalgam, el ne întreba: company, sir? … Air Arabia, de parcă ar mai fi contat! Poftim, asta ne trebuie dacă zburăm cu low-cost! Și la Kathmandu! Ne așteptau două săptămâni de hălăduială prin Nepal, încă trei zile prin Qatar și nu aveam decât ce era pe noi, plus sentimentul că meseriașii de la aeroport nu vor avea în veci capacitatea de a ne găsi voluminosul bagaj. După procedura întocmirii actelor de pierdere (rudimentară, cum altfel), am ieșit din aeroport, unde ne aștepta grupul (îl ținusem pe loc mai mult de o oră), lângă un microbuz. Mai departe, ca în Nepal: hai cu bagajele pe microbuz, oamenii înăuntru – amănunt foarte important, pentru că am văzut că se întâmplă și invers pe acolo. La un moment dat, vedem pe un cărucior un troll mai mare … în câteva secunde îl recunoaștem pe Micuțu’ … cum o fi ajuns aici?!? O colegă de trupă ne spune: “Ăsta e bagajul meu!” După ce realizează că a luat din greșeală alt bagaj de pe bandă, vine întrebarea logică: “Aualeu! Da’ al meu unde este?” Evident, l-a găsit în aeroport, lângă banda transportoare de bagaje, unde zăceau amestecate zeci de papornițe și geamantane din toată lumea …

Mai târziu aveam să aflăm că o altă tipă din grup, sosită cu Qatar Airways și-a pierdut la propriu bagajul. Timp de aproape două săptămâni, cât ne-am plimbat prin Nepal, bagajul ei a făcut înconjurul lumii, aflându-se la un moment dat prin Austin, Texas. În ultima zi a reintrat în posesia lui. Așadar, se poate și mai rău. Trăiască Micuțu’!

Acest articol a fost scris în infoturul #GreekExplorer: Corfu, Evia și Grecia Continentală” organizat de Turism Market în parteneriat cu agenția de turism Tramp Travel și cu sprijinul Nikonisti, Travel with a Smile, Lamonza și Art&Craft.